Jurnal de-a bușilea

Apropo de arătat cu degetul (sau cu privirile) în sus (neapărat în sus, lucru pe care nu-l înțelesese niciodată!) cînd se vorbește despre Dumnezeu... Asta pentru că are convingerea că Bunul nu este nici „sus”, nici „jos” nici le „dreapta” și nici la „stînga”... E, dacă este undeva, fix în fiecare dintre noi. Și dacă nu este nici aici, nu este nicăieri. El doar ne dă viață și liberul arbitru. Două lucruri colosale. Restul ne aparține. Inclusiv (sau îndeosebi) moartea, cea mai palpabilă dintre certitudinile noastre. Ba mai mult, are convingerea că moartea se asemuie în multe privințe cu starea de dinainte de a ne naște. Probabil pentru că, nu crede absolut deloc în viața de apoi sau cum s-o fi numind ea.
Nu caută nici inconștient și nici conștient iubirea lui Dumnezeu, așa cum n-a căutat, nu caută și nu va căuta nici iubirea femeilor și nici vreun alt fel de iubire. Pentru că dacă Dumnezeu sau oricine altcineva îl iubește, îl va iubi, cu siguranță. Cum nu cerșește (și nu cerșise niciodată) dragostea nimănui, la fel cum nu-i plăcea să i se cerșească dragostea. Iubirea, dragostea dintre doi oameni e ca un fel de foc pe care-l aprinde Dumnezeu, așa cum foarte bine spunea cineva, dar a cărui flacără este întreținută apoi de cei doi îndrăgostiți. Și de nimeni altcineva. E absolut convins că Dumnezeu procedează extrem de corect din acest punct de vedere.
Ea îl întrebase, la un moment dat, despre ce scrie. Și dacă prin scrisul său intenționează să schimbe ceva pe lumea asta. Cum adică despre ce scrie, s-a întrebat în sinea lui, ca prostul. Scrie despre el, despre ce simte și despre ce trăiește, despre ce altceva ar putea scrie? Despre viața lui în lumea asta în care încă se mișcă. Evident că nu poate să schimbe nimic, cu excepția lui. Poate, cineva, prin scris, să schimbe ceva? Sigur că nu. Ce vrea el atunci, l-a întrebat ea? Păi, e simplu. Vreau doar să se descarce de amintirile și întîmplările vieții prin care trecuse. Întunecate sau luminoase. E ca atunci cînd arunci saculeții cu nisip din nacelă, să se poată înălța balonul. Să se poată mișca (zbura?) nestingherit. Asta vrea. Scrie să se elibereze. Să fie cît mai liber și, poate, să-i fie cît mai bine în pielea sa. Scrisul ăsta, printre altele, îi întreține o anumită stare de bine.
Pe de altă parte, nu e absolut deloc indiferent în fața morții (ultima și cea mai importantă dintre certitudininile sale de pe acest pămînt, cum o mai spusese) și se simțea răvășit și brusc devenea foarte însingurat atunci cînd cineva dispărea din viața lui. Și, cu asupra de măsură, atunci cînd dispărea prin moarte. Însă îl afectează profund doar soarta celor foarte apropiați și, deci, dragi lui. Alții din lumea largă, nu prea mai au loc. Nu crede în suflet, dar văzduhul său lăuntric înstelat, cum îi place să spună, nu-i o sală de așteptare dintr-o gară oarecare, aglomerată, gata să primească gloate mai mult sau mai puțin imunde. Nu-l interesează viața lumii, pentru că nici lumea nu se sinchisește din pricina vieții sale. E un simplu un grăunte de nisip în deșert. Poate că e egoist sau chiar crud, dar e purul lui adevăr...

*

Cunoscutul scriitor britanic Julian Barnes (n. 1946), într-o altă minunată carte a dumisale, Singura poveste se întreabă, la un moment dat, întrebîndu-ne: Ai prefera să iubești mai mult și să suferi mai mult sau să iubești mai puțin și să suferi mai puțin? Cuvintele acestea, puse sub semnul îndoielii, i-au adus din memorie răspunsul pe care îl primise, prin anii ʼ80 ai secolului trecut, de la bătrînul paracliser al Bisericii de lemn Sf. Nicolae din Cuhea (azi, comuna maramureșeană Bogdan-Vodă), atunci aproape centenar, pe care îl întrebase, printre multe altele, dacă e mai bine să nu te naști și să nu mori sau să te naști și să mori. Io crez că-i mult, mult mai binie să te naști, ficioru' tatii!, i-a răspuns bătrînul, fără să clipească, avînd un zîmbet șugubăț aninat în colțul buzelor. L-a crezut. Așadar, i-ar răspunde domnului Barnes, dac-ar putea să-l întîlnească: eu cred că e mai bine să iubești! Și cît mai mult cu putință!

(din volumul Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, în curs de pregătire pentru tipar)

Vise & amintiri

 

Deosebirea dintre un câine și-o pisică? Cel dintâi cugetă într-ast fel: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Pesemne că sunt zei.» A doua cugetă și ea: «Ei mă hrănesc, mă protejează, țin la mine. Probabil că sunt zeu.»*

Ira Lewis

(fotografii de B.-L.S.)

* Din volumul „Mic tratat de pisicologie. Bucăți feline în felii strânse la un loc de Șerban Foarță”, 

ediția a II-a, revăzută și adăugită, editura Humanitas, București, 2015.

Altițe & bibiluri

Asemenea mie şi tu*

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte

Prin rai sau alături de noi,

Cei blînzi prea dedaţi la plăcere,

Cu ochii legaţi în trifoi

Şi-n cîrpe prelinse din miere ;

Şi tot ce-i lumesc pe sub fulgi

Ascund. Ei n-au sîni şi nici coapse,

Ci numai de legi şi porunci

Li-s gurile strîmte lin arse.

Asemenea mie şi tu

Trăieşti într-o singurătate

Pe care doar îngerii ştiu,

Umili, între aripi s-o poarte…

Emil Brumaru

* din volumul „La ruinurile galanteriei”, Polirom, 2020

Marlene Dietrich

(...) o femeie privită exclusiv din unghiul frumuseții pure, nu este femeia cea mai aptă să trezească magnetismul sexual și dorința; ea este asemenea unui nud de marmură, cu forme perfecte, statuie care, contemplată, poate trezi, desigur, o emoție estetică, fără a spune însă nimic în termenii erosului. Îi lipsește calitatea de «yin», demonicul, abisalul, fascinația. Deseori, femeile care au cel mai mare succes nu pot fi definite ca într-adevăr frumoase.

Julius Evola

(Metafizica sexului)

Bibliophilia

 

Romanul Ulysse al lui James Joyce

citit de minunatul prozator american

David Foster Wallace

(1962-2008)

Memento

Jack Nicholson 87!

Chinatown
 (1974)

Îmi place să fac filme și nu mă simt deloc obosit din pricina asta. Sînt un tip activ căruia-i place actoria.

J.N.

 

Muzicoteca de dinamită

Un festival legendar: «Isle Of Wight 1970»

Isle Of Wight este o insulă situată în apele Canalului Mânecii, în sudul arhipelagului britanic, ea fiind separată de litoralul Marii Britanii printr-o strîmtoare cu o lărgime maximă de 5 kilometri. Cu o suprafață de aproape 400 de kmp și o populație care nu depășește 150.000 de locuitori, este cea mai mare insulă din largul coastelor 

Regatului Unit.

Insula se bucură de o poziție geografică nepereche, beneficiind de o climă blîndă și de peisaje pe măsură (cu numeroase cursuri de apă, plaje impresionante și spectaculoase faleze de piatră), lucruri care i-au oferit, dintotdeauna, un excelent potențial turistic. De care n-a dus lipsă niciodată...

La sfîrșitul anilor ʼ60 ai secolului trecut, în plină epocă hippie, mai exact în luna august a anului 1968, aici s-a desfășurat – premonitoriu, parcă, anunțînd emblematicul concert maraton de trei zile de la Woodstock (New York) din SUA – o primă ediție a unui festival de muzică rock, care s-a bucurat de un fulminant succes.

O a doua ediție a avut loc în august 1969 (cu Bob Dylan cap de afiș, în prezența a 240.000 de spectatori!) iar o a treia, care a durat trei zile (28–30 august 1970) a reușit să strîngă o cifră record de 640.000 de spectatori, grație prezenței pe scenă a unor giganți, care nu mai au nevoie de nici o prezentare, printre care: Jimi Hendrix, Miles Davis, Emerson, Lake and Palmer, The Who, The Doors, Kris Kristofferson, Supertramp, Chicago, Family, Cactus, Sly and the Family Stone, Free, Joni Mitchell, Ten Years After, Mungo Jerry, John Sebastian, The Moody Blues, Leonard Cohen, Pentangle, Donovan și, nu în ultimul rînd, Jethro Tull.

De altfel, piese din aceste recitaluri au făcut și obiectul unui dublu album (LP): The Isle of Wight Festival 1970.

Dincolo de problemele sale tehnice și organizatorice, inerente unei manifestări de-o asemenea amploare, acest uriaș concert în aer liber s-a bucurat de un succes enorm, el rămînînd în istoria muzicilor numite, cu un termen generic, pop-rock, drept unul dintre momentele de referință ale genului.

Albumul video NOTHING IS EASY: LIVE AT THE ISLE OF WIGHT 1970, apărut în format DVD în anul 2004, este filmarea document a prestației super-grupului britanic Jethro Tull (cu ale sale compoziții, rezultat al unei fuziuni de rock, muzică celtică ancestrală, muzică clasică, blues, art rock alternativ, progressive, jazz), prin intermediul liderului său, redutabilul flautist, chitarist, vocalist, compozitor și aranjor, Ian Anderson, avîndu-i la celelalte pupitre pe nu mai puțin valoroșii Martin Lancelot Barre (chitări), Glenn Douglas Barnard Cornick (bas), John Spencer Evans a.k.a. John Evan (clape) și Clive William Bunker (percuție), adică formula standard a trupei.

Poemoteca

Margareta Sterian

În amintirea sufletului mort

A murit un suflet cîndva,

Apa e aspră, rece.

Fără cîrmă pe creastă de val,

Cine mă-ntrece?

Ușor e mortul ce-l port,

Cît e de ușor!

Alai, miriade de stropi,

Soarele arzător.

Departe e țărmul, departe,

Cine ne cheamă?

Păsări pribege ca noi,

Nu-ți fie teamă.

CLXXXIX*

Nu m-au tîrît spre tine nici stearpa desfrînare,

Nici vițiul fățarnic, ci patima senină;

Cînd fluturul își arde aripa-n lumînare,

El nu rîvnește seul, ci magica lumină.

Mă sprijin pe-amintire acum... și-apoi pe moarte.

Toți ceilalți stîlpi cu lumea deodată s-au surpat,

Iubirea putrezește pe undeva, departe

Eternitatea-i încă un vis dezaripat.

M-adun de pretutindeni, mă-nchid de-o grijă sumbră,

Mi-e sufletul zadarnic și cere să se culce;

Prin slăvi amurgul trece misterios de dulce

Și-n umedul lui giulgiu mă-nfășură cu umbre...

Nici stea, nici cîntec: vine alt soi de noapte, grea,

Mai limpede ca gheața... și rece tot ca ea.

Vasile Voiculescu

Duminică, 24 iulie 1955

*

CLXXXIX

No vain lust dragged me towards you

Nor double-dealing vice, but just pure passion;

Butterflies get their wings burned by candle flame

Allured not by hunger for tallow, but for magical light.

For me now the sole truth is remembrance... and death;

All other pillars together with the world have crumbled,

Love rots somewhere far away, out of sight,

Eternity is barely another clipped dream.

I pull myself together, for I am deep in sorrow,

My soul is blank and longs for rest and sleep;

Dusk filters mysteriously sweet through the clouddrifts,

Wrapping me in its humid through of shadows...

Starless and silent a dreary shroud nights sets in,

Clearer than ice... but just as chilly.

Sunday, July 24, 1955

* din volumul Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară (selecție, transpunere în engleză și imagini: Margareta Sterian), ed. Eminescu, București, 1982, pp. 44-45

Margareta Sterian (născută Weinberg, la 16 martie 1897) a fost o pictoriță, scriitoare și traducătoare cu origini evreiești. La Şcoala Anglicană din Bucureşti, unde a urmat cursurile liceale, i-a avut profesori, la literatura română pe Ioan Slavici, și pe Richard Canisius la desen.

A studiat pictura la Paris, arta decorativă şi istoria artei la Academia Ranson (sub îndrumarea lui Georges Braque, printre alții) şi la École du Louvre (unde a audiat cursurile de istorie a sculpturii ale lui Paul Vitry).

În anul 1929, cunoscîndu-l pe eminentul savant Dimitrie Gusti, fondator al școlii românești de sociologie și al Muzeului Satului Românesc, a participat, alături de echipele interdisciplinare ale acestuia (sociologi, juriști, etnografi, muzicologi, psihologi, artiști fotografi și cameramani, studenți), la campania de studiere monografică a satului Drăguș, o experiență nepereche pentru artistă, care a însemnat relevarea fondului arhaic al tradiției și culturii populare. La scurt timp după această incursiune în satul românesc, artista a expus pentru prima dată în cadrul expoziției organizate de „Seminarul de sociologie, etică și politică” al Universității din București (coordonat de același Dimitrie Gusti), șase portrete de țărani (Ciclul moșilor) și de copii (Ciclul copiilor) din satul Drăguș, lucrări care vor deveni o permanență în cadrul expozițiilor sale viitoare, alături de cel al Circurilor.

Împreună cu poeta bucovineană Dusza Czara-Rosenkranz a tradus și publicat în 1935 antologia Poezia poloneză contemporană. Debutul editorial al scriitoarei s-a petrecut cu volumul Poezii (1945). În 1972 îi apare romanul Castelul de apă, iar Poeme * Imagini * Proze (editura „Eminescu”), în anul 1977. 

În 1979, prozele-i autobiografice îi sînt reunite în op-ul Oblic peste lume. În 1982, din teascurile editurii bucureștene Eminescu iese o carte-album de excepție, Ultimile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Vasile Voiculescu, transpunerea în limba engleză a poemelor și picturile aparținînd Margaretei Sterian iar în 2012 este tipărit un opulent album Margareta Sterian. Opera profundă, îngrijit de Cristian-Robert Velescu.

Alte volume publicate: Aud cîntînd America (antologie de versuri din lirica americană, traducere de M.S.), Eternă bucurie-i frumusețea (1977), Din petece colorate (povestiri, 1977), Poeme (1983).

A fost căsătorită de două ori, prima dată cu un bancher din Ploiești, iar a doua oară cu poetul Paul Sterian.

A încetat din viață la 9 septembrie 1992. În memoria sa a fost înființată o fundație care-i poartă numele și care, din 1993, decernează premii pentru creație muzeografică și plastică. Liceul de arte din orașul natal, Buzău, îi poartă numele.

Jurnal de-a bușilea

(foto  © Tiberiu Crișan)

Stătea tolănit în pat, răsfoind distrat o revistă, în camera aceea rotundă ca un acvariu, prin ale cărei ferestre largi, lumina blîndă a soarelui pătrundea filtrată de faldurile perdelelor. Alex, nepotă-su, care pe atunci avea doar vreo cinci-șase ani, stătea la biroul lui, concentrat, aplecat deasupra unei coli de hîrtie, ținînd strîns un snop de creioane în mîna stîngă, în timp ce cu dreapta scria ceva de zor. Ce scrii, tu, acolo?   îl întrebă uşor absent... Nu scriu, desenez, îi răspunse țîncul calm, neridicîndu-şi privirile din acea coală de hîrtie. Da?  Şi cam ce desenezi mătăluță, dacă nu-s prea indiscret? Nu eşti deloc! îi răspunse prompt, văzîndu-şi imperturbabil de treabă. Şi, de fapt, nu desenez, ci ÎȚI desenez, adăugă ferm şi foarte serios, apăsînd din glas pe silaba „îți”. Aha. Îți desenez un nor ca un caltaboş, îl mai auzi adăugînd, fără să schițeze vreun zîmbet. Mda. Daʼ de ce ca un caltaboş, şi nu altcumva? plusă el, la fel de serios. Pentru că aşa mi-a spus un vultur! Da? Ce vultur? Cum ce vultur? Ăla despre care ți-am mai povestit. Să nu-mi zici c-ai și uitat! şi-i aruncă o privire mustind de dojană. Am uitat!, îi răspunse el cu o undă de vinovăție neprefăcută în glas. Of, ce ți-e şi cu oamenii ăştia mari! Uită de la mînă pînʼla gură! , zise plin de năduf. Vulturul acela, care deunăzi a dat mîna cu un cățeluș, cînd s-au împrietenit! Acum ți-ai amintit? Aaaa, acum da, mi-am amintit! Of, d-aia nu-mi plac mie oamenii mari, că trebuie să le spui de-o mie de ori un lucru, ca să-l țină minte şi să-l priceapă..., mai spuse, ignorîndu-l, continuîndu-şi placid desenatul, cu o fervoare sporită.

Alivivi, Ardoplică, Bae, Bibilici, Bîțoi, Briceag, Chibritaruʼ, Ciucioi, Ciuciu, Codița, Dîngîlia, Dode-Masă, Francezuʼ, Găozescu, Găzaruʼ, Găzănel, Gîscaruʼ, Ghelmețiu, Gherman, Matița, Măsoi, Mizdrița, Mozoc, Oica, Organuʼ, Pornește, Puia, Stămbaruʼ, Sulicar, Terentoaia...
Sînt doar cîteva dintre poreclele țăranilor din satul copilăriei sale, unde-și aveau gospodăria bunicii materni și unde-și petrecea, cu rare excepții, vacanțele pe vremea cînd era școlar... Sigur că nu mai știa în totalitate care le erau prenumele, iar numele de familie nici atît, cum, de altfel, nu le știa nici atunci, în urmă cu mai bine de 50 de ani. 

Dacă ieșea pe uliță și întreba pe cineva, dacă-l știe pe Ion Popescu, de exemplu, se uita ăla la el ca la un picat din lună. Însă dacă-i dădea porecla, ca un fel de parolă sau de cuvînt-cheie, cum s-ar spune azi, omul, brusc, se lumina la față, și-ncepea să povestească despre împricinat. Pentru că fiecare poreclă avea propria ei poveste. Mai lungă sau mai scurtă, mai tristă sau mai veselă... Nu exista absolut nici o poreclă fără o poveste. Porecle de-o plasticitate și expresivitate nebune, fără de care amintirile despre acea planetă pierdută a copilăriei sale, n-ar avea nici un chichirez. 

Cîte dintre personajele astea dragi lui or mai viețui? Probabil, niciunul, atîta vreme cît erau oameni în toată firea, trecuți de prima tinerețe, și-n acele vremuri... 

Curios e că, totuși, unele dintre prenumele lor, puține, dar neapărat atașate poreclelor, i-au rămas vii în memorie. Iar ori de cîte îi vin din cap, apar pe loc însoțite și de chipurile lor, așternînd-i-se în fața ochilor ca pe-un ecran nevăzut de cinematograf, aievea, așa cum erau ele în acele vremuri...*

Citese nu-ştiu pe unde despre planta numită «pipirig» şi gîndul îl dusese, inevitabil, la cătunul Pipirig din munții Neamțului, nemurit de Creangă în Amintirile sale… De acolo se trăgea bunicul său dinspre mamă, David Creangă. Evident că toponimicul vine de la «pipirig» (ţipirigul, capu-cîmpului sau iarbă de cositor, cum i se mai spune) care e o rudă apropiată a papurei. Nu degeaba prin alte locuri din țară i se mai zice şi păpurică. În satul bunicilor săi materni din Dîmboviţa i se spunea rogoz sau papură rotundă…
Ba, bunicul îi mai spunea uneori şi «spetează», mai cu seamă atunci cînd îi confecţiona zmeele, cînd pregătea scheletul acestora, format din fîşii de rogoz şi care era apoi lipit cu pap (acel „adeziv” rezultat din făină amestecată cu apă) sau cu clei de oase, cînd se găsea, pe hîrtia (sau, uneori, pe o bucată de pînză de in sau de etamină apretată) dreptunghiulară sau romboidală, de care apoi agăţa, în locurile doar de el ştiute, sfoara de mînuit, coada şi zbîrnîitoarea…

(* fragmente din 

Bătrînețile unui copil cuminte. Manual de folosire, 

volum aflat în curs de apariție)

Memento

Nina Cassian

(27.XI.1924 – 15.IV.2014)

Autoportret

Mi-e dat acest obraz triunghiular, ciudat

această căpăţînă de zahăr sau această

figură pentru prora vapoarelor pirat

şi părul lung, lunar, pe ţeastă.

(Disciplina harfei)

„Dacă memoria mea e o zestre – sunt foarte bogată, prin profuziunea de elemente acumulate, peisaje, arome, culori, cărți, artă, muzică, ființe etc. care mă cutreieră și azi, cu o vitalitate și o prospețime aproape insuportabile.” 

Nina Cassian 

(Memoria ca zestre, cartea I, 2010)

Sărutul

Era iarnă-n păduri,

urși albi – nămeții

moțăiau în scorburi adînci.

Din negre și crîncene crengi,

pădurea-și suia pereții.

Umblam, obosiți de pași

prin zăpada cea grea.

Lîngă noi străjuia

un copac, ca un cerb uriaș.

Gura ta pe a mea s-a închis

                                               – și-o flacără 

mi-a lucit sub pleoape,

Ca și cînd, cu foșnet aprins,

O vulpe-ar fi trecut pe aproape.

(din volumul Versuri alese, 1955)

Romanța cu țînțar

Îți mai aduci aminte, toamnă ?

Era tîrziu. Eram o doamnă.

Aveam lungi rochii-n roz, lila,

și îl aveam pe vino-ncoa

sub forma unui cățeluș

cu ochi de cocs, cu bot de pluș.

Fugind de sufletele moarte,

de-atîtea ori ieșeam din carte,

mă lepădam de privilegii

visînd să pot rosti «exegi»,

să las pe drumul nimănui,

clădiri, poeme și statui.

Îți mai aduci aminte, vară ?

Era-n amurg. Eram murdară.

Îmi șiroiau pe două laturi,

zadarnici, anii mei cei maturi.

Zbura țînțarul Anofel

pe lîngă sînul meu rebel,

pe gura mea de poamă coarnă.

Era în zori. Și era iarnă.

(din volumul Loto-poeme, 1972)

Nina Cassian alături de Marin Preda (în spatele ei),

una dintre cele două mari iubiri ale vieții sale...

Poem

(în limba spargă)

În câmpul ce iţea de buturează,

A cţipitat un ptruţ, ce-i drept cam bumbarbac,

Dar zumbăreala ghioală, încă trează,

A cropoţit aproape, în cordac:

Ce pisindreaua mea de brutuşlează,

Şi şomoiogul meu cu zdrolociţă,

Mi-ai bosfroholojit stroholojina!

Ţichi-mi-ai sima simibleagă!

Morala: în lanţuri apa să se tragă!

(din volumul Jocuri de vacanță, 1983 )

N.B.

„(...) cea mai atrăgătoare femeie urîtă din cîte s-au afirmat în literatura română.“

„Scrierea unor poeme într-o limbă imaginară, spargă. Din cuvinte inexistente în dicţionare, dar având sonoritatea cuvintelor româneşti, Nina Cassian compune versuri capabile să transmită o emoţie. Este vorba, deci, de o comedie a limbajului poetic, dar şi de un moment de lirism autentic, creat cu mijloace metalexicale.”

Alex. Ștefănescu

(Istoria literarturii române contemporane)

Cîntec în limba spargă

Limba spargă a fost inventată de poeta Nina Cassian şi funcţionează după nişte principii pe cât de simple, pe atât de prolifice: se iau cuvinte din limba română (aparţinând tuturor claselor morfologice) şi se înlocuiesc cu nişte cuvinte inexistente, create prin analogie cu lexicul „oficial”, cuvinte cu o sonoritate cât se poate de verosimilă raportate la limba în discuţie. Se păstrează, poate, unele conjuncţii, prepoziţii, adverbe. Aşadar o limbă ludică, suprarealistă (după cum poeta însăşi afirma, limba spargă s-a născut din dragostea ei pentru avangardă).

Acest cântec este în limba spargă engleză! 

Radu Gheorghe

Poemoteca

Virgil Mazilescu

sînt atât de frumos

sînt atât de viu

sînt atât de demn

mîncaţi-mă

(Foto: © Tudor Jebeleanu; sursa: MNLR)

cineva pe lume are nevoie de mine*

cineva pe lume are nevoie de mine

dragostea mea dacă ai nevoie de mine

o dragostea mea dacă ai nevoie de mine

gândește-te la mine

în spațiul cel mai umilit

te-am sărutat eu mortul

fiecare să-și ascundă îngerul

în buzunar

ca la bîlci ca la

cinematograful mut

poate zborul va țîșni printre zdrențe și urechi

eh ce să-i faci vom fi un biet simbol

și unghiul din toate imposibil

te-am sărutat eu mortul

cîntecul lui guillaume**

am băut din sîngele ei și mi s-a părut că e bun

am mîncat din carnea ei și mi s-a părut că e bună

dar mă întreb și astăzi cine este ea la urma urmei

și de ce a trebuit să beau tocmai din sîngele ei

și să mănînc din carnea ei – și uneori îmi aduc aminte

„deschide ușa asta la care bat plîngînd”

***

și după ce am inventat poezia într-o

încăpere clandestină din adîncul pămînturilor

sterpe – curajul și puterea (omenească)

s-au topit ca aburul***

* Poem din volumul „Versuri”, Editura Pentru Literatură, 1968

**Poem din volumul „Guillaume poetul și administratorul”, Editura Cartea Românească, 1983

*** Poem din volumul „Întoarcerea lui Immanuel”, antologie, Editura Albatros, 1991

N.B. Dac-ar fi trăit, azi, Virgil Mazilescu ar fi împlit 82 de ani! Deși mi-ar fi plăcut foarte, nu l-am cunoscut, ci doar i-am cumpărat cărțile, fapt pentru care nici nu-mi imaginez în ziua de azi cum ar fi arătat la vîrsta senectuții, eu fiind irevocabil obișnuit cu splendidul lui portret la tinerețe, închipuit de Tudor Jebealeanu. Dar, poate că e mai bine astfel.
A fost debutat cu versuri, la doar 24 de ani, într-un supliment, «Povestea vorbii», al unei reviste culturale craiovene, de cel care se îngrijea de apariția acestuia, nimeni altul decît Miron Radu Paraschivescu.
A scris puțin (doar patru plachete!), fiind extrem de parcimonios cu propriile-i versuri, pe care le polisa îndelung înainte să le lase să zburătăcească spre cine știe ce luminiș însorit de revistă literară sau să le strîngă între coperțile vreunui volum.
Am auzit multe povești despre boemul care era și care devenise o legendă, încă din timpul scurtei sale vieți, de la prietenii lui poeți (și nu numai!) care l-au cunoscut.
Dar, mai presus de orice, a fost un visător și-un «hemograf», din stirpea atît de rară a celor care scriu folosindu-se de de o „tehnică” specială, pe care extrem de puțini o posedă, numită de Nichita Stănescu, «hemografie». Adică scrierea cu tine însuți...
Din păcate, «cerneala hemografică» a lui Virgil Mazilescu s-a epuizat înainte de vreme, la puțin timp după ce împlinise 42 de ani...

Poemoteca

Aprilie

A vârstei melodie-şi taie cale.

Supusă, o presimt şi o aştept.

Cu anii, mai duios mă strângi la piept,

Mă-nvăluie mai blând braţele tale.

Barbara tresărire de ţambale,

A tinereţii, n-am s-o redeştept.

Din vinul vechi sorbim, mai înţelept,

Esenţe tari şi bucurii egale.

A noastră-i toamna largă, policromă,

Împărăţia frunzelor uşoare

Şi crama cu răcoare şi aromă.

Dar nu ştiu ce nelinişte, ce boare,

Vesteşte că April, un crai sălbatic,

Va-mpresura, va sparge calmul atic.

Maria Banuș

Singurătate

Singurătatea ca o ploaie-mi pare.

Din mări ea suie către înserare;

și din cîmpii pierdute-n depărtare

suie la cer, statornicu-i lăcaș.

Și-abia din cer se lasă pe oraș.

Și plouă-n ora vag crepusculară,

cînd toate străzile spre zori se-ndreaptă,

cînd trupuri ce nimica nu aflară,

dezamăgit și trist se trag deoparte;

cînd oameni care se urăsc de moarte

dorm în același pat, atît de-aproape:

singurătatea trece-atunci pe ape...

Rainer Maria Rilke

(în românește de Maria Banuș)

S-a născut MARIA BANUȘ (la 10 aprilie 1914), poetă, traducătoare, memorialistă și publicistă.
A debutat în 1928, în revista Bilete de papagal a lui Tudor Arghezi, cu poemul La 14 ani. 

Este autoarea a numeroase volume de poezie, teatru și tălmăciri din lirica universală (Rainer Maria Rilke, Goethe, Shakespeare, Sándor Petőfi, Alexandr Pușkin, Robert Browning, Pablo Neruda). Mai multe volume de versuri (Ție-ți vorbesc, America!, 1955, Magnet, 1962, Diamantul, 1965 etc.) sînt tributare dogmatismului proletcultist și realismului socialist.
După maturizarea sa literară și limpezirea ideologică, ea revine la fiorul poetic genuin și lirismul său inconfundabil, trăsături care au impus-o drept una dintre cele mai autentice și puternice voci ale poeziei românești dintotdeauna, volumele apărute ulterior (Portretul din Fayum –1970, Oricine și ceva – 1972, Noiembrie inocentul – 1981, Fiesta – 1990), confirmînd pe deplin acest lucru. Poemele sale, reunite în antologia Orologiu cu figuri (1984), au fost traduse în limba franceză (L’Horloge à Jacquemart, 1987) și prefațate de binecunoscutul poet francez Alain Bosquet, membru al Academiei Regale Belgiene.
În anul 1989 i se decernează Premiul Internațional Gottfried von Herder.
Ediția cuprinzînd cele peste 1200 de pagini ale operei sale memorialistice (Însemnările mele, volumul I, 1927-1944 și volumul II, 1945-1999) a fost îngrijită de reputatul editor, critic și istoric literar Geo Șerban, ea apărînd postum, în 2014, la editura Cartea Românească. Este o realizare editorială remarcabilă pentru contribuția pe care o aduce la istoria literaturii române în general și la plasarea autoarei la locul cuvenit în cadrul acesteia.
La zece ani de la moartea poetei, în anul 2009, editura Casa Radio” a publicat audio-book-ul Zăbale rupte. Poeme rostite la radio, conținînd 52 de poezii din întreaga creație a Mariei Banuș, cu mai multe ilustrații aparținînd unuia dintre fii săi, Tudor Banuș.